Nu mă-mpinge că mă hlizesc...

Să spunem că lucrezi într-o redacţie anonimă de ştiri, la un post regional de televiziune, un soi de OTV periferic, patronat - evident - de un grof local. Să spunem că ai o colegă rigidă care prezintă ştirile şi că ceva ( ce?) te face brusc să râzi.Ce faci? Îţi muşti buzele? îţi aduci aminte de toate lucrurile odioase din viaţa ta? Fluieri după amintiri dureroase, te strofoci să le retrăieşti aievea? Şi dacă nu merge, ce faci? Râzi a bou, riscând ridicolul, "penalitatea", oprobiul...?
Urmăriţi-l pe El. Pe El şi pe Ea. El ( cam pe la secunda 14-15 ) începe brusc să zâmbăcească tocmai când ştirea ( seacă) redă scenariul unui eveniment destul de tragic în care nişte somalezi au fost aruncaţi peste bordul unui vas. Am urmărit înregistrarea (cred) de peste 10 ori. Am râs, pur şi simplu, cu lacrimi. De situaţia LUI, de jena penibilă a EI, de sfiala amândorura. Tipa nu mai ştie realmente ce să facă. Aranjează foile de pe pupitru în neştire, priveşte hăituită împrejur.E panicată !EL are o mină de imbecil candid. M-am tot întrebat: oare ce l-o fi făcut să râdă? Şi-o fi adus aminte, subit, de vreun banc cu somalezi tocmai când colega lui, constipată, declama ştirea? S-o fi scălâmbat cameramanul la el? ( mereu când văd clipuri cu ştirişti subminaţi de ilaritate mă gândesc la ipoteza asta "colegială" în care cameramanii, tipii de la pupitre, se scălâmbă la ei agitaţi în tăcerea de mormânt a studioului, deformându-şi meclele, băgându-şi degetele în gură şi scoţându-le, penibil, limba....( i-am poreclit Penelopa, respectiv Oedip, şi-am devenit, evident, fanul lor)